„Deal!” Încheierea târgului a fost anunțată în această dimineață, la ora 5.31, de președintele Consiliului European Charles Michel , pe Twitter, printr-un singur cuvânt: „Deal!” Șefa guvernului belgian, Sophie Wilmès, a urmat îndată, tot pe Twitter, anunțând euforic încheierea acordului european, cu cifrele dorite inițial: un budget comun pe anii 2021-2027 de 1.074 de miliarde și un plan de relansare economică de 750 miliarde.
Angela Merkel s-a declarat „fericită”. Acest Recovery Plan pentru scoaterea Europei din criză, creația ei și în jurul căruia s-au dus aspre negocieri încă de vineri dimineața, are în mijlocul lui un program de subvenții directe de 390 de miliarde, de care va beneficia în primul rând Italia, țara din UE cea mai afectată de Covid-19, dar și celelalte țări mediteraneene, precum Spania, la fel de atinsă.
Totalul de 390 miliarde de subvenții este mult mai puțin decât cele 500 de miliarde dorite inițial de Germania, Franța și Comisia UE, dar e peste cele 350 miliarde euro pe care Olanda a tot insistat că reprezintă maximum acceptabil. Această reechilibrare a fost o mare concesie pentru a convinge țările „frugale”, reticente: Olanda, scandinavii și Austria. Celelalte 360 miliarde vor fi distribuite sub forma unor împrumuturi, garantate de întreaga UE.
Problema regulii unanimității
Negocierile au durat 90 de ore, cinci zile de drame și sfâșieri, și au fost cele mai lungi din istoria UE. Era evident de la început că nu e vorba numai de împărțirea banilor, ci și de cea a suveranității naționale. La fel de evidente au fost și disfuncționalitățile instituțiilor UE. “Consiliul European a devenit neguvernabil din pricina regulii unanimității”, a fost constatarea lui Stéphane Séjourné, șeful delegației franceze în grupul Renew Europe, comentând la un post de radio în Franța interminabilul foileton european.
Într-adevăr, această regulă a unanimității a dus încă o dată la un blocaj instituțional. Ministrul de externe al Luxembourgului, la rândul său, Jean Asselborn, vorbise ieri de «summitul minților înguste». El a adăugat că dacă aceasta ar fi fost mentalitatea în 1989, atunci n-am fi avut astăzi nici o Germanie unificată atât de rapid, nici o Europă reunită, nici moneda euro și nici spațiul Schengen.
Mai mulți lideri au fost iritați în permanență de atitudinea premierului Olandei, Mark Rutte, care a și spus cu satisfacție că s-a dus vremea când Germania și Franța propuneau, iar ceilalți urmau propunerea. În realitate, însă, tocmai cuplul franco-german rămâne axa principală a Europei, fără de care nimic nu ar funcționa.
Celelalte țări bogate care se opuneau formau o coaliție heteroclită: Suedia, Danemarca și Finlanda sunt conduse de socialiști (aliați cu ecologiștii în Finlanda și în Suèdia), iar Austria, de un conservator aliat cu ecologiștii… În plus, recalcitranții nici nu urmăreau un scop comun. Austriacul Sebastian Kurtz se ocupă doar de politică internă și de imaginea lui acasă; socialiștii scandinavi, neinteresați de solidaritate europeană, doreau doar ca în final planul să nu-i coste nimic, pe când olandezul Mark Rutte urmărește o Uniune Europeană neoliberală, pe model britanic. (Paradoxal, el este membru în Renew Europe, grupul transnațional al lui Emmanuel Macron, Dacian Cioloș și Guy Verhofstadt.)
„Recovery Fund”
Adoptarea planului de relansare economică reprezintă și o victorie personală pentru Angela Merkel și Emmanuel Macron, care au fost la originea lui. Această capacitate de împrumut de 750 miliarde euro supranumită Recovery Fund se adaugă bugetului total al UE pe următorii șapte ani (2021-2027), acela fiind de 1.074 miliarde euro. Cu totul: mai bine de 1.800 de miliarde aprobate după mai bine de patru zile de epuizare, pentru a liniști piețele și a arăta că Europa, cea mai mare economie a planetei, rămâne solidară.
Cu toate astea, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și-a exprimat regretul că au trebuit operate unele tăieri și reduceri de programe, de pildă chiar în domeniul sănătății.
O altă concesie acordată „frugalilor”, dar care era de fapt o revendicare a majorității occidentalilor, a fost condiționarea explicită a acordării fondurilor de respectarea statului de drept. Modalitatea practică, tehnică, juridică prin care se va face asta e mai puțin importantă decât semnalul politic trimis astfel acelor țări, precum Ungaria și Polonia, care au alunecat pe o pantă autoritară, „iliberală”, continuând în același să beneficieze de mana financiară europeană.
În cazul în care nu s-ar fi ajuns la un acord acceptabil pentru țările din sud, președintele Parlamentului European, italianul David Sassoli, avertizase că legislativul UE va opune un veto planului. Cu riscul, pentru lideri, de a fi obligați să reînceapă totul.
europalibera.org
